Fenomenologia existenţială

In jos

Fenomenologia existenţială

Mesaj Scris de CuCubauubauu la data de Sam Aug 01, 2009 10:48 am

Fenomenologia a dat noţiunilor de intenţie, de lipsă, de dorinţă o importanţă preponderentă. Revizuind "cogito"-ul cartezian, Husserl afirmă că a spune "gândesc" nu are nici un sens. Ar trebui spus "gândesc aceasta", pentru că principala caracteristică a conştiinţei este de a se răsfrânge asupra altui lucru decât asupra ei înseşi, de a avea un conţinut: ea este astfel "intenţională", este conştiinţa a ceva. Această teză a fost reluată de Merleau-Ponty în Phénoménologie de la perception ("Fenomenologia percepţiei", 1945).

[b]Ontologia existenţială[/b]

În filozofia sa, Sarte reconsideră noţiunea tradiţională de fiinţă, preluând distincţia fundamentală hegeliană între în-sine şi pentru-sine. Clasic se afirma: există ceea ce este!, nu se găsea în în-sine nici cel mai mic germen de dualitate, aceasta fiind fiinţa tuturor fenomenelor, adică a tuturor apariţiilor care au loc în lumea interioară şi exterioară, şi unele şi altele perfect obiective. Dar dacă eu mă absorb într-o credinţă, pot eu spune că această credinţă a mea se identifică cu conştiinţa mea? Nu, deoarece conştiinţa mea nu este credinţa mea, ea este conştiinţa credinţei. Se regăseşte aici principiul intenţionalităţii conştiinţei postulat de Edmund Husserl. Fiinţa conştiinţei nu este deci în sine ci pentru-sine. Conştiinţa nu există decât în măsura în care ea nu coincide cu ea însăşi. Astfel realitatea umană este o lipsă (un manque), ea este totdeauna în urmărirea unui ideal care îi este ontologic interzis. Ea aspiră către o sinteză imposibilă: în-sine-pentru-sine, sau conştiinţa devenită substanţă, substanţa devenită cauza sa proprie, o imposibilitate; în alţi termeni, omul-dumnezeu. Astfel, se poate spune că ceea ce redă proiectul relei-credinţe în realitatea umană este ideea coincidenţei om-dumnezeu.

Astfel, plecat de la principiul "intenţionalităţii" lui Husserl, constatând că omul este o lipsă, Sartre a trebuit să ajungă la concluzia că această carenţă e aceea a infinitului: "Omul este o pasiune inutilă". Între aspiraţie şi dumnezeire este vidul absolut, "neantul". De aceea, soluţia este ca omul să se construiască pe sine în fiece clipă.

Libertatea umană este o evidenţă: acţiunea este prin esenţă intenţională. Libertatea este neantizarea în-sinelui. Suntem liberi în fiece clipă, deoarece avem în orice moment posibilitatea alegerii. Când nu alegem, înseamnă deopotrivă că am ales să nu alegem. (Chiar şi cel care este chemat la război are întotdeauna de ales între a merge să ucida, a dezerta sau a se sinucide. Este la fel în orice altă situaţie umană: avem întotdeauna în faţa noastră cel puţin două opţiuni alternative, de unde evidenţa că suntem perfect responsabili - nu putem învinui pe nimeni - de fiecare situaţie în care suntem, şi că tot ce se întâmplă, se întâmplă nu din exterior, nici din vreo obscură "voinţă" a destinului sau a celorlalţi - acesta este punctul de vedere al relei-credinţe -, ci totdeauna cu consimţământul şi responsabilitatea noastră.) Libertatea nu admite nici o determinare anterioară. Trecutul nu poate servi drept motivaţie a unui act: actul liber este gratuit. Omul e un ansamblu de proiecte, el face (acţionează) şi se face (se construieşte pe sine), el nefiind altceva decât ceea ce face din el. Omul nu este o potenţialitate, o sumă de rezerve ("cu mai mult noroc, aş fi putut ajunge..."), ci exact ceea ce este.

Celălalt: nu sunt doar realitate umană privilegiată de singularitatea sa ireductibilă (Dasein), ci şi o fiinţă alături de ceilalţi, o fiinţă-împreună (Mitsein, cf. Heidegger). A trăi conştient de o lume bântuită de aproapele meu înseamnă a mă angaja într-un univers ale cărui complexe-ustensile pot avea o semnificaţie pe care proiectul meu liber nu a prevăzut-o. Moartea mea este evenimentul vieţii mele umane. Moartea are un caracter absurd; ea nu conferă un sens al vieţii: sensul nu poate veni decât din subiectivitatea însăşi, (Jean-Paul Sartre, Fiinţa şi neantul), însă fiecare acţiune şi fiecare proiect al vieţii mele îi afectează deopotrivă pe toţi ceilalţi.

După Heidegger, Sartre reia pe seama sa postulatul lui Husserl, după care "fenomen este tot ceea ce - într-un fel oarecare - se manifestă". Pentru a fi manifest, un fenomen nu trebuie neapărat să fie "public": stările mele de conştiinţă se manifestă doar mie însumi, ele sunt - chiar prin excelenţă - materie cu descriere fenomenologică. Fenomenul nu este expresia deformată a unui lucru ascuns, nu mai este "fenomenul" kantian opus "numenului" său. În ontologia existenţială a lui Sartre, fiinţa unui obiect existent nu mai este decât ceea ce apare. Nu mai există "fiinţă" la modul absolut (precum esenţa la Kant), ci două modalităţi de fiinţă, ireductibile una la alta: fiinţa-în-sine, sau fiinţa apariţiei, şi fiinţa-pentru-sine, sau fiinţa conştiinţei în care s-a produs această apariţie.

Sursa : http://ro.wikipedia.org/wiki/Existen%C5%A3ialism
avatar
CuCubauubauu
Admin

Numarul mesajelor : 29
Reputatie : 0
Data de inscriere : 28/07/2009
Varsta : 30
Localizare : Bucuresti

Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum