"Existenţa precede Esenţa"

In jos

"Existenţa precede Esenţa"

Mesaj Scris de CuCubauubauu la data de Sam Aug 01, 2009 10:50 am

În termeni filozofici, orice obiect are o esenţă (ansamblul constant al proprietăţilor lui) şi o existenţă (o anumită prezenţă efectivă în lume). La un anumit gen de obiecte esenţa precede existenţa, de ex. o casă sau un scaun. Asemenea obiecte le putem proiecta în minte după ansamblul proprietăţilor ştiute şi apoi, construite sau fabricate, se realizează prezenţa lor în lume, existenţa lor. După principiul conform căruia un obiect nu există decât corespunzător esenţei sale, s-a încercat să se extrapoleze acest principiu asupra omului (ca reminiscenţă religioasă: omul a fost creat conform unei anumite reprezentări). În tradiţia filosofilor sec. XVII şi XVIII, s-a vorbit despre aşa zisă "natură umană", esenţă comună tuturor oamenilor. Existenţialismul dimpotrivă afirmă că la om - şi numai la om - existenţa precede esenţa. Aceasta înseamnă că omul mai întâi este şi doar după aceea este într-un fel sau altul. Într-un cuvânt, omul îşi creează propria esenţă (nu poate face altfel), aruncându-se în lume, suferind acolo, luptând ca să se definească puţin câte puţin, şi definiţia rămâne totdeauna deschisă: nu se poate spune ce este acest om înainte de moartea sa, nici ce este umanitatea înaine ca ea să fi dispărut. Existenţialismul refuză să dea omului o natură fixată pentru totdeauna.

Angoasă şi Acţiune

Angoasa (die Angst - anxietate, teamă nedeterminată) ocupă un loc dominant în filozofia lui Heidegger, căci prin ea se descoperă neantul care caracterizează fiinţa umană în fondul său. Omul este abandonat lumii fără un sens al existenţei sale acolo, este suspendat în spaima contingenţei absurde a destinului său. În existenţialismul lui Sartre, omul este considerat într-o permanentă activitate de definire de sine. Omul nu poate decât să acţioneze, gândurile lui sunt proiecte şi angajări, sentimentele lui sunt întreprinderi în sensul în care viaţa este unitatea conduitei sale. Atunci de unde provine angoasa (l'angoisse)? Dacă omul nu este ci se face şi făcându-se îşi asumă responsabilitatea întregei specii, dacă nu există nici valoare, nici morală care să fie date a priori, dacă în fiecare caz noi trebuie să decidem singuri, fără punct de sprijin, fără ghid şi totuşi pentru toţi, "condamnaţi de a fi liberi" (Sartre), cum am putea să nu resimţim spaima unui asemenea destin? La aceasta se adaugă conştiinţa tragică a faptului că noi nu supravieţuim decât prin propriul nostru efort (fie şi numai acela de a respira, sau de a ne câştiga existenţa). Fiecare din actele noastre pune în joc sensul lumii şi locul omului în univers; prin fiecare din acţiunile noastre, chiar când nu o vrem, noi constituim o scară de valori, cu responsabilităţile lor. Ponge afirmă că omul este viitorul omului. Acest viitor nu este însă dat, hotărât. Fiecare din gesturile noastre contribuie la desenarea acestui viitor. Angoasa însă, departe de a fi un obstacol în calea acţiunii, îi este chiar condiţia de existenţă. Ea devine una cu sensul acestei redutabile responsabilităţi a oricăruia în faţa tuturor.

În privinţa disperării, este adevărat că omul are dreptul să spere; dar speranţa este de fapt cea mai mare piedică în calea acţiunii. Sperând, nu avem altceva de făcut decât să aşteptăm cu braţele încrucişate. Omul nu poate voi decât dacă a înţeles că nu poate conta pe nimeni altul în afara lui însuşi, că este singur pe pământ în mijlocul responasabilităţilor sale infinite, fără ajutor, nici salvare posibilă, fără alt scop decât acela pe care şi-l va da el însuşi, fără alt destin decât acela care şi-l va crea singur. Această cunoştinţă intuitivă a situaţiei sale este ceea ce numesc exitenţialiştii disperare: conştiinţa seacă şi lucidă a condiţiei umane. Tot astfel cum angoasa nu se distinge de sensul responsabilităţii, disperarea devine una cu voinţa de acţiune. Cu disperarea începe advăratul optimism, acela al omului care nu aşteaptă nimic, care ştie că nu are niciun drept şi nimic nu-i este îndatorat, şi care se bucură astfel de a conta numai pe el însuşi, acţionând în acelaşi timp pentru toată umanitatea. În viaţa socială şi politică, existenţialismul este o doctrină a libertăţii, a reflecţiei radicale şi a acţiunii.


Sursa : http://ro.wikipedia.org/wiki/Existen%C5%A3ialism
avatar
CuCubauubauu
Admin

Numarul mesajelor : 29
Reputatie : 0
Data de inscriere : 28/07/2009
Varsta : 31
Localizare : Bucuresti

Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum